Povestea Mekongului este lungă și încurcată, pentru că ea parcurge 4350 de kilometri și peste 2000 de ani de istorie umană. Izvorât din înaltele ținuturi ale Munților Himalaya, de pe Platoul Tibetan, Mekongul străbate șase țări asiatice. Tumultos și năvalnic în partea superioară a bazinului, el pare să se potolească în zona inferioară, pentru a se vărsa apoi, ca un dragon cu nouă brațe, în Marea Chinei de Sud.

De la primele așezări omenești din epoca fierului, până la perioada romană și impunătoarele civilizații asiatice ale Khmerilor (predecesori ai statului modern Cambodgia) și Siamului (vechea denumire a Thailandei), râul nu a putut fi supus. Pornind dinspre Provincia Yunnan în China și traversând granițele Myanmarului de astăzi spre Thailanda și Laos, coborând apoi dinspre Cambodgia în sudul Vietnamului și oprindu-se la marginea mării, viața oamenilor și a râului a continuat să se desfășoare, timp de secole, fără mari intruziuni.

Primele incursiuni pe Mekong

Odată cu invadarea regiunii de către francezi la mijlocul secolului al XIX-lea, prin acapararea Saigonului și impunerea protectoratului asupra Cambodgiei, Franța, aflată la mare concurență cu avansul colonialismului britanic, a decis să investească în cucerirea Fluviului Mekong. Expediția Mekongului, care a durat doi ani (1866-1868), trebuia să stabilească gradul de navigabilitate al râului, pentru a putea crea un drum comercial între portul Saigon și sudul Chinei.

După cum relatează istoria, participanții la explorare, îmbarcați în vapoare mici cu aburi, încărcate cu instrumentele necesare unor adevărați oameni de știință, dar și cu nejustificate cantități de alcool și arme, au început aventura, pornind dinspre gura de vărsare în amonte spre China. Însă, abia sosiți la granița Cambodgiei cu Laosul, curenții rapizi ai râului le-au tăiat elanul. Cascada Khone, din partea sudică a Laosului, cu căderi de apă de până la 21 de metri, i-a convins că Mekongul nu va fi pe deplin navigabil din Vietnam până în China. Au fost nevoiți să-și abandoneze bărcile cu aburi și să caute noi căi de acces.

Lanț muntos în zona Mekong, Laos

Cum era tot mai clar că Mekongul nu avea să devină mult visata cale de legătură comercială peste Indochina Franceză, atenția li s-a îndreptat spre fenomenele de natură științifică. Astfel că, au pornit din nou la drum, însă doar pentru a înregistra elementele de topografie și geografie ale râului și respectiv valențele sociale care se conturau de-a lungul văii Mekong.

După ce au trecut granița chineză, exploratorii au fost loviți de o nouă nenorocire. Căpitanul Ernest Doudart de Lagrée, liderul expediției, suferea de multă vreme de ulcerații la gât, iar pe parcursul călătoriei starea i s-a înrăutățit. Febra, dizenteria, rănile provocate de lipitorile din râu și care ajunseseră să se infecteze, i-au făcut imposibilă deplasarea. Malaria, care se întindea în zona de nord a Laosului, din Luang Prabang până spre China, crea și ea mari dificultăți celorlalți membri ai expediției.

În 1868, după ce căpitanul Lagrée a fost lăsat în grija doctorilor în Dongchuan, unde, de altfel, a și murit la scurtă vreme, secundul acestuia, Francis Garnier, a preluat comanda. Însă, revoltele populației musulmane din Provincia Yunnan, îndreptate împotriva dinastiei Qing – ultima putere imperială a Chinei înainte de a deveni republică – au dus la sistarea explorării Mekongului. Expediția s-a reorientat spre studierea alternativelor comerciale cu zona de sud a Chinei, Garnier reușind să-și conducă echipa până în Shanghai, de-a lungul râului Yangtze.

Sat la marginea Mekongului

Cu toate că exploratorii au fost nevoiți să abandoneze Mekongul, cu concluzia că el nu poate fi navigat cap-coadă – concluzie rămasă valabilă și astăzi – incursiunile realizate în secolul al XIX-lea au dezvăluit numeroase informații de natură economică, socială și de geografie, prin parcurgerea a aproximativ 9000 de kilometri din Vietnam în Cambodgia, Laos, Thailanda și Myanmar, până în sudul Chinei. Toate astea au făcut ca, în secolul al XX-lea, cele șase țări să-și dea mâna (comercial vorbind) pentru a exploata resursele neîmblânzitului râu.

Prima zi în barcă

Am pornit dis-de-dimineață din Luang Prabang – cel mai frumos oraș al Laosului și, dacă nu aș fi vizitat Hoi An în Vietnam, aș fi zis, cu siguranță, și al întregii Indochine. Cum Luang Prabang se află pe cursul râului Mekong, la întretăierea acestuia cu Nam Khan – care se unduiește pe lângă oraș, delimitându-i parcă într-adins secolele de istorie – este locul perfect de unde să pornești explorarea, plutind spre Thailanda. Călătoria pe Mekong urma să se încheie a doua zi, în Huay Xai, un orășel aflat la granița dintre Laos și Thailanda.

Mi-am luat o rochiță ușoară de mătase, cumpărată din Cambodgia și pe dedesupt costumul de baie. Gândul că voi petrece o zi întreagă pe apă, cu soarele deasupra capului, îmi dădea senzația unei zile la plajă.

La ora 7 eram cu toții în barcă, mai exact grupul de excursioniști GAdventures, cu care, de altfel, ne și începuserăm călătoria încă din Bangkok cu o lună înainte, Cheak, ghidul nostru din Cambodgia și lider al turului și ghidul laoțian, care ne însoțise pe tot parcursul escapadei prin Laos. Pe lângă noi mai era căpitanul vasului și familia acestuia, compusă din soție, băiatul cel mare, în jur de 13 ani și fetița de câteva luni. În total, eram douăzeci și trei de oameni într-o barcă lunguiață de lemn.

Vedere din barcă

Turiștii care vor să ajungă în Thailanda cu barca, parcurg, în general, următorul traseu: se îmbarcă dimineața din Luang Prabang (există mai mulți operatori care oferă acest serviciu), iar după-masa debarcă în orașul Pak Beng, la jumătatea distanței dintre Laos și Thailanda, unde trebuie să își rezerve, independent, un spațiu de cazare. Dimineața următoare, se îmbarcă din nou, ajungând, după ora amiezii, în orașul de graniță Huay Xai.

Având în vedere că noi urma să ne petrecem noaptea într-unul dintre cătunele stabilite pe malurile Mekongului, am fost avertizați să avem pregătit un rucsac cu câteva lucruri pentru noapte, separat de bagajele principale, care urmau să rămână în barcă. Am pus deoparte pasta și periuța de dinți și un tricou de dormit, în timp ce restul bagajelor au fost așezate de-a valma în “portbagajul” bărcii.

Ne-am ocupat locurile în barcă și am așteptat să navigăm. Ambarcațiunea, atât de joasă încât puteai să atingi apa, era împărțită în zona de bănci, unde stăteam noi, bordul, aflat la un nivel ceva mai ridicat față de restul bărcii și unde ajungeam urcând câteva trepte și “dormitorul”, respectiv o porțiune închisă a vasului, unde se odihnea soția cu fetița căpitanului. Băncile erau așezate față în față, cu o măsuță de lemn la mijloc, de unde puteai privi afară pe ferestrele fără sticlă, dar încadrate elegant de stâlpii care susțineau tavanul și perdelele de culoarea untului.

Un pescar adunând plasa de pescuit

Curând după ce am navigat, alunecând încet pe apa verzui-maronie a Mekongului, am realizat că imaginea unei zile la plajă a fost doar o închipuire. Curenții râului și vântul rece pe care ți-l suflau în față, îți făceau carnea să se zbârceasă de frig. Priveam apa în care se formau rotocoale amenințătoare și mă înfășuram tot mai strâns în pătura oferită când am urcat la bord.

Cum puteai cuprinde cu privirea cele două maluri ale râului, nu foarte departe unul de celălalt, Mekongul părea o unduire lină, nicidecum torentul năvalnic care le pusese atât de multe probleme exploratorilor francezi. Dar vârtejurile care dădeau târcoale bărcii îți dădeau un fior pe șira spinării, întărindu-ți convingerea că, ajungând în mijlocul lor, nu-ți vor mai da drumul din îmbrățișare.

După aproape două ore de plutire monotonă am ajuns în dreptul peșterilor Pak Ou. Un soi de temple ale naturii, peșterile au fost umplute cu mii de statuete ale lui Buddha. Timp de sute de ani, oamenii locului și pelerinii au venit aici pentru a se închina și au lăsat în urmă câte o figurină sacră. În ultima perioadă însă, locul a fost invadat de turiștii care vizitează Luang Prabang și aleg să facă o excursie de câteva ore cu barca, optând pentru una dintre multele variante de drumeții oferite de agenții de turism sau de localnici în portul orașului.

Peșterile Pak Ou

Plecând dimineață devreme din Luang Prabang, am avut norocul să ajungem la Pak Ou înaintea grupurilor de turiști. Doar o barcă singuratică, ancorată la mal, își aștepta probabil pasagerii. Un șir de scări albe, menite să conducă vizitatorii spre intrarea în cavernă, puteau fi zărite de la distanță. Colțurile stâncii atârnau din gura peșterii ca niște dinți deformați, în timp ce câteva statuete aurii își ițeau capul din grota superioară.

Ne-am continuat drumul fără să ne oprim, fiind urmați de același curent rece care ne însoțea încă din zori. În zare, munții Laosului apăreau în trepte, ridicându-se unul în spatele celuilalt, vrând parcă să-și arate unul altuia temeritatea. Lumina încețoșată a soarelui crea însă o pâclă întinsă, asftel că piscurile cele mai înalte fuseseră nevoite să se plece cu smerenie în fața delușoarelor din vale, care, chiar dacă mai puțin semețe, își dezvăluiau limpede contururile deasupra apei.

Din loc în loc, un cătun cu câteva cocioabe își făcea apariția din tufișuri, ratani sau palmierii veșnic înverziți. Pescari în bărci cu coadă lungă își încercau norocul aruncând plasele în râu, scoțându-le apoi cu nerăbdare pentru a privi captura – stilul tradițional de pescuit în Laos. De pe mal, femeile îi acompaniau, adâncind și ridicând cadențat hainele din apă. Viața oamenilor și a Mekongului se unduia în același ritm, fără a se sinchisi de singura luntre care părea să nu-și găsească locul.

Femei spălând rufe in Mekong

La ora prânzului, soția căpitanului a umplut masa cu mâncăruri. Am uitat să menționez că între zona de bănci și “dormitor” se găsea și o “sufragerie”, cu două saltele pentru destindere și o masă încăpătoare, atașată de marginea bărcii. Cu mâncarea din sud-estul Asiei eram deja obișnuiți, după aproape o lună petrecută în Indochina. Nelipsitul orez lipicios este servit de cele mai multe ori alături de bucățele de carne de pui sau vită și înmiresmat de sosurile dulci cu gust de cocos și mango.

Ne-am repezit cu toții spre masa cu bunătăți, dar în clipa următoare l-am auzit pe căpitan strigând să ne dispersăm și să facem cu rândul la masă, fiind în pericol să debalansăm barca și să o întoarcem cu susul în jos. Ne-am executat imediat, întrucât nici unul dintre noi nu voia să facă cunoștință cu sorburile Mekongului.

După prânz, odată cu umplerea burților parcă a început și atmosfera să se umple de căldură. Cum soarele ajunsese deasupra noastră, simțeam cum vântul, care până atunci ne încrețise pielea, se transforma într-o zăpușeală lipicioasă, precum orezul pe care tocmai îl vârâsem în stomac.

Căpitanul la cârma bărcii cu fetița în brațe

Următoarele 2-3 ore le-am petrecut jucând cărți, ascultând poveștile ghizilor și privind râul cu satele și pescarii săi, cu bărcile transformate în locuințe, cu vacile, caprele și bivolii păscând la marginea apei și cu tocmelile luntrașilor care-și ofereau serviciile călătorilor care doreau să ajungă pe celălalt mal. În jurul după-amiezii, ne-am oprit. Căpitanul a ancorat barca pe o fâșie de nisip, legând-o de câțiva bolovani desprinși din stâncă, la poalele cătunului unde aveam să ne petrecem noaptea.

O noapte pe valea Mekongului

Căpitanul împreună cu familia au rămas în barcă, iar noi, încărcați de rucsacuri și plase, am început să urcăm desculți, cu pantofii în mână, dealul nisipos către sat. La câțiva metri depărtare, o vacă laoțiană și vițelul ei pășteau smocurile de iarbă ițite din nisip. În momentul în care am ajuns în dreptul lor, și-au ridicat capetele, privindu-ne întrebător, neînțelegând ce-i cu șirul acela de oameni, străini locului, care se perindă prin fața lor.

Urcând dealul spre sat

Dacă ați văzut filmul lui Emir Kusturica, Vremea țiganilor, puteți să vă imaginați ulițele și casele cătunului, unde oameni și animale trăiesc într-o perfectă simbioză. Din fericire, era început de martie, așa că ne aflam încă în sezonul secetos, iar drumul era bătătorit. Dacă am fi venit aici o lună sau două mai târziu, probabil că noroaiele ne-ar fi înghițit cu totul, picioarele noastre fiind prea albe ca să înțeleagă semnificația culorii negre.

În centrul satului – respectiv o încrucișare de două drumuri care forma un mic platou în fața singurelor case construite cu mortar – am fost întâmpinați de o ceată de copii. Cu fețele rotunjoare, ușor alungite spre bărbie și privirile mici, păreau desprinși dintr-o pictură. Fetele, de cele mai multe ori stând în grupuri, separat de băieți, cu siguranță l-ar fi inspirat pe Velázquez să creeze noi Las Meninas. Cu singura diferența că, în cazul de față, domnișoarele cu figuri asiatice ar fi locuit într-un palat din bambus și chirpici, iar șambelanul care trage cu ochiul din ușă ar fi fost o doamnă în maieu roșu.

Domnișoarele și doamna în maieu roșu

Ne-am lăsat lucrurile în pridvorul casei cu zidărie și am pornit într-un tur al satului. O mică școală în vârful dealului, lucru impresionant pentru un cătun mărginit doar de junglă și Mekong, o duzină de cocioabe din bambus suspendate pe picioroange de lemn așteptând sezonul ploilor, câteva găini, căței și purceluși negricioși cerșind atenția oamenilor ca niște animale de companie, o bătrână care sculpta un băț, un pescar încântat de cei 40 de centimetri de pește prinși – acesta a fost turul, de cel mult o jumătate de oră, cu tot cu opriri, povești și fotografiat.

Ne-am reîntors pe platoul din centrul cătunului unde ne așteptau copiii. Toți membrii grupului am adunat pe parcursul clătoriei, la rugămintea ghidului cambodgian, tuburile de șampon, săpun și pastă de dinți care ne-au fost oferite gratuit la hotelurile pe unde am stat, drept urmare se strânsese o cantitate importantă de obiecte de igienă. Pe lângă asta, ghizii au mai cumpărat niște caiete și creioane din donațiile noastre și am reușit să facem mici pachețele pentru fiecare copil.

Fetiță pe ulița cătunului

Aliniați pe două rânduri, copiii au așteptat cuminți să-și primească darurile. De diverse vârste și înălțimi, era înduioșător să-i privești cum se bucură de un caiet și un săpun. Dar cum se întâmplă adesea cu occidentalii (și cei care s-au occidentalizat), uităm că nu toată lumea de pe planetă beneficiază de aceleași avantaje, astfel că am omis să le explicăm copiilor că săpunul, pasta de dinți și șamponul nu sunt comestibile. Câțiva copilași, imediat cum și-au luat cadourile au început să le ronțăie, sperând probabil că sunt dulciuri.

Curând după aceea s-au răsfirat în grupuri mici, fetele de-o parte, băieții de alta, fiecare ținându-și strâns comoara în brațe. Platoul s-a cufundat în tăcere, iar noi am rămas în pridvor cu ochii ațintiți spre fericirea care dispărea, rând pe rând, în cocioabele de bambus…

După plecarea copiilor, gazdele au început să mișune încolo și încoace, aducând, nu se știe de unde, pe câteva farfurii de plastic, orez, legume și bucățele de carne, pe care le-au întins în pridvor. O masă care, cu siguranță, ar fi hrănit întregul sat timp de câteva zile, a fost îngurgitată de 20 de oameni în câteva minute. Au fost aduse apoi vreo două lăzi de bere și sucuri, cineva a scos CD player-ul și petrecerea era în toi.

Copiii privindu-și cadourile

La un moment dat, muzica s-a oprit. Sosise profesorul de engleză, să ne povestească despre cum a învățat el și cum îi învăța pe copiii din sat să vorbească engleza. Nu-mi dau prea bine seama dacă era din cauză că nu știa mai deloc limba sau pentru că era profund turmentat, dar discursul său a fost mai mult monosilabic. După ce a răspuns îngăimăcit întrebărilor noastre, ne-a salutat și a plecat, lăsându-ne singuri cu berile, muzica și iarba adusă de câteva persoane din grup.

Câțiva dintre noi, mai bătrânicioși și ursuzi de felul nostru, ne-am retras pe o bancă, lăsând grupul petrecăreților să-și savureze nestingheriți țigările de canabis. În întreaga Indochină, cu excepția Cambodgiei, se păstrează încă pedeapsa capitală pentru traficul sau chiar posesia de droguri, dar aici, pe malurile Mekongului, orice viciu se afla la adăpostul junglei.

După o oră de băut și fumat, am fost rugați să oprim muzica și să ne urmăm gazdele la somn. În afara “civilizației”, orice zgomot se aude amplificat, prin urmare, sunetele scoase din gura CD player-ului s-au propagat, fără îndoială, în toate colțurile satului, nu că ar fi avut un drum prea lung de străbătut.

Un pescar încântat de prada prinsă

Ne-am luat lucrurile abandonate în pridvor și am așteptat să fim repartizați pe la case. Eu, împreună cu jumătate dintre fetele din grup am rămas în casa cu zidărie, iar restul fetelor au fost cazate în locuința alăturată, construită, la fel ca a noastră, parțial din lemn și parțial din cărămidă prinsă cu mortar. Băieții au fost mai puțin norocoși, fiind nevoiți să doarmă într-una din cocioabele de bambus, la două case distanță de unde ne aflam noi.

Din pridvor am intrat direct în camera de dormit. Un pat și un dulap erau înghesuite într-un colț al încăperii, în timp ce, pe pardoseala de ciment erau înșirați, unul lângă altul, câțiva saci de dormit. O ușă ne despărțea de camera gazdelor, un cuplu de laoțieni, de aproximativ patruzeci de ani și copiii lor. Pentru a ajunge la baie, treceai printr-o odaie cu pereți și podea de lemn, unde dormeau, într-un pat rudimentar, bătrânii familiei.

Baia, cu toate că nu avea decât un furtun prins de o țeavă cu robinet, pe post de duș și un vas de WC (unde turnai apă din găleată pentru a se scurge materiile fecale după ce terminai ce aveai de făcut), era un lux comparativ cu gropile săpate în pământ din fundul curților vecine. Bucătăria era lipită de baie și construită în spatele casei, fără pereți laterali, ca, de altfel, majoritatea spațiilor de gătit din sud-estul Asiei.

O femeie cu copiii și doi purcei prietenoși

Casa cu zidărie era printre puținele din sat care avea lumină, respectiv un sistem de generare a curentului electric pe bază de gaz. Mai devreme, în timp ce mâncam în pridvor, văzusem câțiva bărbați cărând dintr-o mașină mai multe butelii de gaz. Le cunoșteam foarte bine, deoarece, în copilăria mea la țară, într-un mic sat din vestul Transilvaniei, bunicii mei foloseau același tip de butelii ca să încălzească mâncarea pe reșou.

Dar cum pe malurile Mekongului curentul electric este un privilegiu, la ora 9 s-au stins toate becurile. Ni se spusese înainte să avem o lanternă cu noi, așa că, cine dorea să ajungă la baie, trebuia să se strecoare la lumina lanternei sau a telefonului mobil (dacă mai avea baterie) prin odaia bunicilor spre WC-ul cu furtun.

Sarah, o tânără pornită în jurul lumii din Marea Britanie și cu care ajunsesem să mă împrietenesc aproape imediat după ce am început călătoria, avea la ea tableta, încărcată cât pentru un film întreg. Cum era greu să adormi la ora 9, după atâția stimuli adunați pe parcursul zilei, ne-am băgat în sacii de dormit, ne-am pus căștile în urechi și am pornit tableta, sperând că ne va fura somnul.

Încrucișarea de drumuri și casa cu zidărie

Am reușit să adorm după vreo două ore. Am dormit cu intermitențe, trezindu-mă de câteva ori pe parcursul nopții, în special din cauza cocoșilor care au început să-și drege glasul după miezul nopții. Deoarece era stabilită ora de plecare la 5 dimineața, nu am avut oricum prea mult timp de odihnă. Puțin după 4 s-a dat trezirea. Ne-am luat fiecare lucrurile, ne-am spălat care cum, pe apucate, la furtunul din baie și, cu lanternele în mână, am pornit pe ulița satului, în jos spre vale.

Era o întunecime perfectă. Parcă se stinseseră și luna și stelele odată cu becurile conectate la generatorul electric. Nici lanternele nu făceau față. Umblam bâjbâind în beznă, abia smulgându-mi picioarele afundate în drumul nisipos, pe care mi-l aminteam vag de cu o seara înainte. Într-un târziu am ajuns la barcă. M-am așezat în bancă, m-am învelit în două pături și am așteptat să navigăm, la fel ca în dimineața precedentă.

Același vânt, aceeași răceală care-ți făcea pielea vârtejuri, același râu îndoielnic. Doar lumina era alta, prin faptul că refuza să se arate, deși știam că undeva, pe un alt mal, pe cursul altui râu, ea veghea calea călătorilor.

A doua zi în barcă

După ce toată lumea și-a ocupat locurile am fost rugați de căpitan să stingem lanternele. Doar o licărire se zărea din lanterna lui, care se muta de o parte și de alta a bărcii, pe întinderea Mekongului. Cum lampa căpitanului era singura sursă de lumină a ambarcațiunii era nevoie să o plimbe, fără interferențe, pe suprafața râului, pentru a putea evita la timp ciocnirile cu stâncile ivite din apă.

Barca noastră văzută din sat

Ni s-a părut cel puțin bizară lipsa oricărei forme de semnalizare luminoasă la bord, dar ghidul laoțian ne-a asigurat că anii de experiență ai căpitanului sunt suficienți pentru a ne scoate cu bine (în sens propriu și figurat) la liman. Din moment ce nu aveam altă alternativă, am ales să ne relaxăm, învăluiți de întuneric și vuietul Mekongului, căruia ne străduiam în zadar să-i distingem marginile.

Era o senzație ciudată de liniște, acea liniște care te cuprinde doar atunci când, încredințat fiind că orice ai face nu-ți poți schimba destinul, te lași în voia sorții, legănându-te ușor în poala ei ca într-un hamac, în sfârșit eliberat de gânduri precum viață și sens. În acea clipă, zeul Mekongului și lanterna căpitanului erau singurii în măsură să decidă soarta celor douăzeci și trei de oameni adunați într-o barcă.

După aproape o oră de alunecare lentă, soarele începu naiv să-și arate chipul. Și, odată cu el, ceața, care se pleca peste înălțimile junglei. În acea asociere mistică dintre râu, munte, junglă și revărsarea ceții, a apărut, de nicăieri, un elefant. Era primul elefant pe care îl vedeam de când eram în sud-estul Asiei.

Ceața revărsându-se peste Mekong

Populația de elefanți asiatici – o specie care diferă față de cea africană prin dimensiunea mai redusă a corpului și a urechilor și lipsa colților de fildeș la femele – a scăzut la jumătate de la mijlocul secolului al XX-lea până astăzi. În prezent, în Asia mai trăiesc în jur de 50.000 de elefanți, dintre care o treime se află în captivitate.

Defrișările masive și utilizarea pământului în scop agricol au dus la distrugerea habitatelor, iar braconajul, în vederea comerțului cu fildeș și piele, a redus până la aproape de extincție numărul elefanților. Mulți dintre elefanții captivi sunt folosiți în turism pentru divertismentul străinilor, adesea îmblânzirea lor realizându-se prin metode crude de tortură.

Un elefant pe malul râului

Din această cauză, în momentul apariției elefantului, am simțit un adevărat sentiment de epifanie. Aș fi vrut să întreb în jurul meu, să verific dacă și ceilalți au văzut creatura, dar cum peste jumătate dintre ei erau adormiți, iar restul zăceau răpuși de o gripă adusă din China de unul dintre excursioniști, a trebuit să mă conving singură de realitatea arătării.

Pe măsură ce ne apropiam, negura se risipea, iar năluca prindea contur. Dar, spre marea mea dezamăgire, sărmana făptură era priponită de un bolovan lângă apă, probabil de stăpânul ei care ședea alături, împletind nuiele. În Laos, unde populația e preponderent rurală, țăranii continuă să folosească elefanții în exploatarea forestieră, în agricultură sau ca mijloc de transport. Numărul elefanților sălbatici a scăzut la câteva sute și peste o mie trăiesc în captivitate.

Pe la prânz, ceața se ridicase complet, iar razele soarelui îți dădeau o firavă senzație de căldură. În barcă, atmosfera a început să se învioreze. A sosit și mâncarea, adusă de soția căpitanului, la fel ca în ziua precedentă. De data asta însă nu s-a mai îngrămădit nimeni la masă, cunoscând riscurile. Din moment ce supraviețuiserăm navigării prin beznă, ar fi fost de-a dreptul ridicol să sfârșim cu dosul în sus, înecați sau înghețați în apele Mekongului, cu o bucată de orez lipicios în gură.

Călugăr budist negociind cu barcagiii

La vest, granița dintre Laos și Thailanda este marcată în cea mai mare parte de Mekong. După ce trece de capitala Laosului, fluviul urmează o deviere de aproximativ 400 de kilometri spre interiorul țării, unindu-se din nou cu frontiera thailandeză înainte de Huay Xai. Porțiunea de apă de pe cuprinsul Laosului are un parcurs galopant, curenții rapizi și stâncile ivite din albie făcând deplasarea destul de greoaie.

Pe măsură ce ne apropiam de Regatul Thailandei, râul a început să-și schimbe înfățișarea. Regiunile muntoase s-au transformat în zone de deal, mai primitoare față de om. Mici grădini cu flori viu colorate și câte o statuie a lui Buddha apăreau, pe alocuri, din mijlocul pădurii. Ne aflam în ținutul nimănui, între două țări, cu toate că Mekongul și le revendica pe amândouă. Privind în dreapta vedeam Laosul, iar în stânga întinderile Siamului.

Thailanda văzută de pe Mekong

Aproape de ora 4 după-amiaza am ajuns la debarcaderul din Huay Xai. În port – deși e mult spus port, mai degrabă o stație de încărcare-descărcare de marfă și persoane – se mai găseau câteva bărci, nu mai mari decât cea care ne-a adus pe noi. Ne-am luat bagajele și rămas bun de la căpitan și am pornit spre stația de microbuse, în apropiere de chei.

Din Laos în Thailanda – trecerea frontierei

Din Huay Xai până la frontiera thailandeză sunt aproximativ 15 km și drumul traversează Mekongul peste un pod, inspirator numit, al prieteniei. Dar, până la vama Chiang Khong, trebuie să treci întâi prin punctul de control al pașapoartelor din Laos, unde, de altfel, ne-a și lăsat microbusul. Aici ne-am despărțit de ghidul laoțian și ne-am așezat la coadă.

Nu pot să spun că-mi amintesc prea multe despre acest moment, întrucât totul a decurs foarte repede, așa că, imediat ce am ieșit din vamă ne-am urcat în autobuzul care urma să ne treacă peste Podul Prieteniei către granița Thailandei. Dacă trecerea prin vama laoțiană s-a ascuns în străfundurile memoriei, amintirea autobuzului a rămas însă vie.

Cheiul din Huay Xai

De cum ne-am așezat pe scaune, am avut senzația că ne-am întors în timp cu vreo 30 de ani. Deasupra capului șoferului era prins în șuruburi un raft de casete audio din anii ’90, din care ieșeau la iveală câteva exemplare învechite, prinse cu scotch. Din păcate, muzica nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor, ieșind, neînțeles, dintr-un aparat de radio din zilele noastre.

Clădirea vamei Chiang Khong are o arhitectură impresionantă, aducând mai degrabă a templu decât a post de control. Și aici lucrurile au decurs relativ repede. Ne-am așezat în rând, la unul dintre birourile pentru controlul pașapoartelor, unde un ofițer amabil ne-a pus ștampila de intrare în Thailanda.

Cu pașaportul ștampilat și rucsacul în spate, ne-am îmbarcat apoi în autobuz, cu direcția Chiang Rai, lăsând în urmă Mekongul cu apele sale repezi și reci, cu satele de pescari și elefantul priponit, cu casa cu zidărie și copiii din tablourile lui Velazquez.

Am luat cu mine, în schimb, un virus, pe numele său varicelo-zosterian, care, două săptămâni mai târziu, a început să-și facă de cap, în timp ce mă plimbam, fără urmă de bănuială, pe străzile din Kuala Lumpur. Dar, despre toate asta, într-o altă povestire…

Lasă un răspuns