Bezidu Nou este un mic sat din Transilvania. Nu departe de Târgu Mureș, principalul oraș al județului, înconjurat de dealuri împădurite, acest loc ascunde povești nebănuite. De la restricțiile religioase din epoca medievală, până la libertatea de manifestare spirituală în timpurile moderne și sfârșind cu ruptura tragică provocată de nazism și comunism, Bezidu Nou reprezintă istoria scufundată a Transilvaniei.

Sabatarienii – singura comunitate de evrei prozeliți din Europa

Timp de peste 400 de ani, în Bezidu Nou, au trăit nu mai puțin de patru comunități religioase. Românii ortodocși, catolicii maghiari, unitarienii și evreii au conviețuit în deplină înțelegere. După cum își amintește unul dintre săteni, născut în 1927, în acea perioadă era chiar un obicei ca oamenii să participle la slujbele religioase ale vecinilor lor de alte confesiuni.

Pavel Samuel Kovács a fost născut în credința iudaică, însă numele său este des întâlnit în rândul a trei etnii diferite. Pavel este folosit în principal de români, în onoarea apostolului nou-testamentar. Samuel, însemnând numele lui Dumnezeu în ebraică, este adesea întâlnit printre evreii din Transilvania, în timp ce Kovács este unul dintre cele mai comune nume de familie la maghiari și înseamnă fierar.

Dar ceea ce este cu adevărat deosebit este faptul că, acest sat, neștiut de nimeni, a găzduit singura comunitate de evrei prozeliți din Europa. La sfârșitul secolului al XIX-lea, un grup de secui – o subdiviziune a maghiarilor care au migrat spre Transilvania în secolele al XI-lea și al XII-lea – a ales liber să se convertească la iudaism.

Turla bisericii catolice

Istoria lor începe încă din secolul al XVI-lea, când, Andreas Eőssi, un nobil secui din Transilvania și, inițial, un adept al religiei unitariene, a decis să respecte sabatul și legile lui Moise. El a pus bazele unei noi religii, care a primit numele de sabatarianism. După moartea sa, noua credință a fost urmată și chiar dezvoltată de fiul său adoptat, Simon Péchi și de discipolii săi.

Datorită erudiției și inteligenței sale, Péchi a îmbrățișat o carieră politică, devenind în scurt timp un favorit al principelui Transilvaniei, Gábor Bethlen. El a continuat însă să practice religia tatălui său, chiar și după ce a fost numit cancelar al principelui. Simon Péchi (1575–1642) a compus o carte de rugăciuni și a reușit să convertească aproximativ 20.000 de secui la sabatarianism.

Răspândirea rapidă a noii religii în marile orașe transilvănene, cum ar fi Clujul sau Târgu Mureș, nu a fost văzută cu ochi buni de către principele Bethlen și liderii bisericilor creștine. Astfel că, Péchi va fi arestat și închis pentru patru ani. Succesorul lui Bethlen va lua măsuri chiar mai drastice, scoțând în afara legii religia sabatariană și dând ordin de confiscare a proprietății aderenților mișcării. Mulți dintre credincioși au fost torturați, închiși sau condamnați la muncă silnică. Péchi însuși a fost băgat la închisoare și a murit la scurtă vreme după eliberare.

Sabatarienii au fost forțați să se convertească la una dintre religiile creștine acceptate în Transilvania, respectiv la catolicism, calvinism, luteranism sau unitarianism. Doar câțiva și-au păstrat în secret credința, printre ei aflându-se și micul grup de secui din Bezidu Nou, un sat aflat cândva în proprietatea lui Simon Péchi. Timp de peste două secole, ei au continuat să respecte ziua de sabat și codurile morale stabilite de Péchi și tatăl său.

Cimitirul de pe deal

În 1867, Imperiul Austro-Ungar a acordat drepturi politice și religioase tuturor evreilor din teritoriile aflate sub conducerea civilă și militară a Austriei și Ungariei, inclusiv celor din Transilvania. Sabatarienii din Bezidu Nou (Bözödujfalu în maghiară), care aderaseră deja la prescripțiile Torei, au primit permisiunea de a se converti la iudaism. În jur de 100 de secui au devenit, astfel, prima comunitate de evrei prozeliți din Europa, stârnind același interes astăzi ca și în trecut  khazarii și istoria convertirii lor la iudaism.

La sfârșitul secolului al XIX-lea, sabatarienii și-au construit o sinagogă și o baie rituală în Bezidu Nou. Ei au continuat să vorbească limba maghiară, ca, de altfel, majoritatea evreilor transilvăneni, însă rugăciunile erau rostite în ebraică. Tot ebraica era utilizată și pentru inscripțiile de pe pietrele funerare. Spre sfârșitul anilor ’30, sabatarienii ajunseseră la un număr de 80-100 de familii, mulți purtând numele de Kovács.

Al doilea război mondial și deportările la Auschwitz

În perioada interbelică Transilvania a făcut parte din Regatul României, însă, în 1940, partea de nord i-a fost cedată Ungariei, conform înțelegerii cu Germania. La acea dată, legile rasiale împotriva evreilor existau deja în Ungaria, astfel că, ele au fost extinse și asupra noii regiuni incorporate. În mai 1944, toți evreii din Transilvania de Nord au fost închiși în ghetouri și, curând după aceea, au început deportările spre Auschwitz.

Sabatarienilor li s-a oferit șansă de a scăpa de moarte printr-o convertire rapidă la creștinism. Cei care au refuzat au avut soarta populației evreiești din Bezidu Nou. Au fost adunați de jandarmi într-un ghetou din Târgu Mureș și de acolo au fost trimiși la Auschwitz. Însă, chiar și în aceste condiții, un preot catolic a putut intra în ghetou și, aducând certificate în care se specifica faptul că cei închiși sunt creștini și, prin urmare, sunt scutiți de la deportare, a putut salva câteva persoane. Printre acestea s-a aflat și un băiat de 17 ani, Pavel Samuel Kovács.

Piatră funerară cu inscripție în ebraică

Pentru evreii din Transilvania, deportările către lagărele de exerminare naziste au avut loc cu mai puțin de un an înainte de capitularea Germaniei și încheierea războiului. Însă, ajunși la Auschwitz, mulți dintre ei au fost trimiși direct la camerele de gazare. Puțini au supraviețuit și au putut să se întoarcă acasă. Sabatarienii din Bezidu Nou nu au făcut excepție. Dintre supraviețuitori, o parte au emigrat în Israel la scurtă vreme după eliberarea din lagăr. Doar câteva familii din vechea comunitate a sabatarienilor au continuat să trăiască în sat.

Un sat înghițit de apă

După încheierea celui de-al doilea război mondial, Transilvania a revenit României, însă, monarhia a fost curând abolită și noul guvern comunist și-a impus regimul dictatorial. Pentru că președintele Ceaușescu dorea o urbanizare masivă a țării, în anii ‘80 a început distrugerea sistematică a satelor. În Bezidu Nou s-a decis construirea unei hidrocentrale, care să atenueze viitura care afecta localitățile din zonă și să alimenteze orașul Târnăveni cu apă industrială. Barajul, care urma să fie construit pe râul Târnava Mică, ar fi deviat însă apa spre sat, inundând astfel întreaga vale.

În ciuda protestelor sătenilor, Bezidu Nou, un simbol al toleranței transilvănene prin etniile și religiile care au coabitat timp de secole, a fost sacrificat și casele sale înghițite de apă. Locuitorii săi au fost forțați să-și părăsească locuințele și să se mute în satele și orașele vecine. Școlile în care au învățat copiii creștini, evrei și sabatarieni, sinagoga și bisericile diverselor culte, toate clădirile care au fost martorele unei vieți în armonie, au rămas pe fundul lacului.

Singurele elemente rămase să ateste unicitatea acestui loc în lume sunt turla bisericii catolice, ivindu-se din apă și un cimitir pe deal, cu inscripții în maghiară, română și ebraică. Cu toate că a trecut un timp îndelungat de când casele le-au fost inundate, locuitorii din Bezidu Nou nu pot să dea uitării iubitul lor sat. În fiecare an, la începutul lunii septembrie, se adună pe marginea apei pentru a-și privi amintirile și a asculta mesajul dragostei transmis din adâncul lacului.